Primul meu Întâi Decembrie a fost cel din’89. Nu pot vorbi despre acel trecut, ar fi ca şi cum m-aş obliga la un tratament fără să cunosc chinul vindecării, i-aş plagia pe ai mei părinţi, aş răscoli morminte sfinţi. Aleg să fac o retrospectivă, citind. Cred că e un moment bun, trag linie după două decenii democratice şi întâmpin în felul ăsta mulţi de „D”: dragoste de ţară, dăruire fără interes atunci, discriminare, dezamăgire acum.
Primii 20 ani au fost, aşa cum am simţit cu toţii.
Ce să fi făcut românii, după ce au primit atât de multe deodată?! Au început să deschidă ferestrele caselor, să-i zâmbească soarelui, după vreo doi ani au sărbătorit alături de prieteni, mai apoi i-au chemat şi pe vecini, muzică pe plac, bere şi mici. România era a lor şi o cinsteau cum se cuvenea în fiecare an de ziua ei.
Pentru alţii, 1 Decembrie a devenit pretextul mult aşteptat de a lipsi de la serviciu, de a se relaxa şi a petrece departe de stresul şi zgomotul oraşului.
Sunt români plecaţi departe, pentru care dorul de ţară devine, amplificat de mass-media, mult mai pregnant de Ziua Naţională; pentru ei, se întâmplă totul altfel, nu sunt aproape de cei dragi.
Din păcate, pentru elevi şi studenţi, astăzi, 1 Decembrie este o zi în care nu trebuie să meargă la şcoală. Nu prea ştiu ei de ce, şi ce e mai grav, nimeni nu pare grăbit să le explice. E o zi în care trebuie, obligatoriu, să se distreze.
Ne-a mai rămas parada de la Alba Iulia, aceleaşi discursuri cu o singură diferenţă majoră: numărul în scădere al participanţilor. Poate frigul e de vină...
